Știu că sunt ciudată, că deși nu am înțeles Malad, primul roman al lui Alex, eu tot m-am încăpățânat să îl citesc și pe acesta. Fata de la nord de ziuă a fost o experiență cu totul inedită, o trăire unică, ceva ce nu cred că am mai întâlnit alt undeva.

Totuși vreau să vă spun că aceste gânduri reprezintă doar ceea ce îmi trece prin minte, scriu doar ceea ce cred. Sunt sigură că nu am înțeles pe deplin cartea, poate nici măcar jumătate, dar vreau să vă împărtășesc părerea mea.

Mi-a fost greu la început, nu pot să mint. Nici perioada în care să o citesc nu am ales-o cu cap, am programat-o să o lecturez în timpul excursiei mele în Londra. Din păcate timpul limitat nu mi-a dat posibilitatea să citesc mai mult de câteva zeci de pagini. Dar de cum am ajuns acasă, în doar două zile am citit însetată tot romanul.

Cum am zis, începutul a fost puțin greu pentru mine. Dacă nu îmi sunt date multe detalii, cum a fost în acest caz, nu pot să îmi construiesc corect imaginea în minte. Așa sunt eu, m-am învățat să primesc descrieri cu duiumul. Dar după o perioadă, piesele se pun cap la cap și înțelegi povestea. Romanul are în centru o poveste de dragoste. Gerard își caută în nordul îndepărtat liniștea sufletului. După moarte soției lui, acesta încearcă de mai multe ori să se sinucidă, dar de fiecare dată scapă cu viață, de parcă universul îi rezervă ceva special (ceea ce este și adevărat). După un accident, Gerard este găsit de o fată misterioasă și adus la un colegiu pentru tinere modele, o școală a cărei deviză este „Sine Anima”.

După mai multe evenimente care de care mai bizare și care ridică semne de întrebare, planul acțiune se schimbă și ajungem în Parisul anului 1931, unde cei doi, Gerard și fata misterioasă (pe care vom afla că o cheamă Môme) se întâlnesc și ajung să fie împreună. Dar în acest plan, în acest univers, Gerard este un artist neînțeles care suferă de o tristețe profundă (asta până ce o întâlnește pe fată), iar Môme este o persoană cu o putere specială, dacă atinge obiecte poate avea viziuni cu omul căruia i-a aparținut acel obiect. Cei doi se întâlnesc prin evenimente nu chiar fericite, dar de o mare însemnătate.

Cele două planuri, nordul îndepărtat al zilelor noastre și Parisul anului 1931, sunt legate printr-o cale spirituală foarte ciudată (alt adjectiv nu îmi vine în minte). Este ceva ce cred că numai autorul de față ar putea crea.

În finalul romanului, ne întoarcem la planul din incipit, cel din prezent, unde cei doi reușesc să se regăsească. Un final foarte interesant, care leagă mai multe lucruri care au fost lăsate în aer. Dar nota din final mi-a dat peste cap tot ceea ce am crezut despre roman. Mi-a întors părerea, ceea ce credeam că am înțeles la 180º. Ceva cu totul neașteptat.

Un lucru pe care vreau să îl mai punctez este stilul de scriere. Știu că este unul special, în principal prin cuvintele pe care le alege ca să se exprime. Și știu că uneori este greu să înaintezi cu lectura prin el. Dar, dacă vrei să citești carte sau încă nu ai terminat-o și tragi de ea, ascultă aici un sfat: nu te da bătut! Și eu am trecut prin asta, am avut momente în care nu puteam să mă mișc cu lectura, simțeam la propriu că sunt ca în mlaștină, dar la fel de adevărat este că am avut și mai multe momente în care acțiunea a fost captivantă, în care am zburat peste pagini. Cum am mai spus, am citit însetată ce-a de-a doua parte a romanului.

Sincer, eu recomand acest roman tuturor celor care cred că îl pot înțelege. Este grea, are multe elemente pe care nu am reușit să le identific (recunosc, am citit câteva recenzii), dar este o călătorie care, o dată ce o începi, simți că trebuie să o termini. Fata de la nord de ziuă reprezintă o speranță că viața va fi mai bună, că vom găsi o persoană care să ne merite, pe care să o merităm.