„Instinct” am cumpărat-o când am fost la Cărturești. Doream să îmi cumpăr niște cărți și se pare că s-a strecurat printre cele câteva cărți de Cristina Nemerovschi pe care le-am cumpărat.

E greu să vorbesc despre această carte deoarece e ca și cum aș vorbi despre un suflet. Și eu nu pot judeca sufletele, că nu sunt Dumnezeu. Dar voi încerca să îmi spun părerea despre ceea ce am citit.

Rezumat nu pot face. E mai mult un fel de confesiune. Am aflat ce oameni îi plac, ce nu îi place să facă și cum vede viața. Cred că dacă ai vrea să o cunoști vreodată pe Ioana, ar trebui să citești cartea ei. Așa cum a spus și ea într-o emisiune difuzată la Caransebeș, este mai mult o autobiografie.

Nu cred în oameni perfecți. Nu cred în ipostaze umane perfecte. Pentru că nu cred în aparențe.

Nu este acțiune pe care să o critic, pentru că sunt doar mici întâmplări pe care le critică singură sau doar fragmente de amintiri care au rolul de ne arăta ce vedea și ce simțea ea. Cartea de față îți face cunoștință cu un om, nu îți spune o poveste despre o persoană fictivă, nu îți dezvăluie întâmplări din care tu să înveți ceva. E mai mult ca și cum ea ar încerca să își înțeleagă viața. Scriind ea dă glas problemelor și durerilor pe care le are și încearcă să înțeleagă ce e de făcut și apoi ia o decizie.

Am simțit în timpul lecturii un glas amar care striga de durere, dar striga adevăruri. Nu știu cum să explic, dar îmi dau seama că a suferit atât de mult încât a devenit pe dinăuntru mică și firavă, deși când se revoltă e ca o lupoaică.

Sunt atâtea de multe de spus, dar nu sunt în stare să dezvălui. Consider că ar trebui citită cartea pentru a înțelege că nu suntem singuri. Nu suntem singurii loviți, nu suntem singurii pe care ne doare și nu suntem singurii care trăim. Mai există cineva și aceea e Ioana.

Ce animal hăulește la soare? Poate ăla de-l doare așa de tare, de nu mai poate face nimic altceva decât sa urle. Și să îi fie dor.

Recomand cu căldură acest roman. Știu că nu am scris mult despre el și știu că nici nu pot mai mult. Nu pot judeca un om pentru că nu sunt în măsură să o fac. E o carte scurtă, dar surprinzător de trăită.

Îmi plac la nebunie oamenii asumați. Cred că este cea mai mare realizare într-o viață de om. Să ajungi la tine, să te privești adânc în suflet, să vezi tot ce-i acolo și să îți spui: „Ok. Ăsta sunt, mă accept și nu mă judec. Fac tot ce vreau, fără să dau socoteală cuiva”. Să faci alegeri și să îți asumi consecințele. Să accepți că poți greși. Apoi să plătești, ținând capul sus și spatele drept.

Până data viitoare, mi-ar plăcea să vă analizați puțin sufletul! 🙂