Nu știu dacă am vorbit despre asta pe blog, dar am intrat într-o fază în care îmi place orice are legătură cu Asia de est. Așa că nu puteam să citesc această carte și să nu vorbesc despre ea.

După cum vă spuneam într-un articol anterior, de ceva timp mi-am dorit să mă apuc de această carte. A fost una dintre poveștile la care am ținut să citesc mai întâi carte și de abia apoi să văd filmul. Și exact așa am făcut. Încă nu am văzut filmul și nici nu cred că îl voi vedea în viitorul apropiat. Și vă voi explica în această recenzie de ce.

Îmi e foarte greu să vorbesc despre carte aceasta. Am sentimente foarte complexe pentru ea. Nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor, dar mi-a plăcut mult. Nu a fost atât de tristă pe cât mă așteptam, dar a durut destul de mult. Am citit-o acum o lună, a fost a treia carte pe care am lecturat-o în acest an, și simt de parcă de abia am citit-o și de parcă am citit-o acum ani în urmă. Am multe gânduri contradictorii.

Prima carte pe care am citit-o în 2020 și de abia acum mă pun jos să îi scriu o recenzie. Unii ar putea spune că e târziu. Eu spun doar că e rezonabil de târziu, având în vedere facultatea și frumoasa sesiune. Dar să nu ne gândim la lucruri din aceastea și să vă povestesc puțin de ce ar trebui să citești această carte. Pentru că ar trebui, într-adevăr.

Mi-a fost atât de dor să scriu o recenzie! Nici nu ai idee! Nu am mai scris una de prin decembrie și, așa cum se întâmplă mereu, în timpul sesiunii mi-a venit cheful se scriu. Dar, cum era sesiune, am zis să îmi pun pofta în cui și să amân acest moment până după perioada de examene.

Acum m-am întors cu forțe proaspete și cu câteva cărți pe care le-am citit în acest început de an. Astăzi am să vă povestesc despre o carte de nonficțiune, și anume Istoria și arta ceaiului.