M-am gândit mult despre ce să vorbesc astăzi, dar, până la urmă, m-am hotărât să vă povestesc despre experiența mea cu neterminarea cărților. Povestea mea cu ceea ce numesc DNF (did not finish) e una complexă, deși relativ recentă.

De când am început să citesc serios, prima mea regulă era să termin cărțile, să le citesc până la final. De ce asta? Pentru că la început nu prea îmi plăceau cărțile și, decât să încep foarte multe și să nu termin niciuna, e mai logic să mă chinui să le citesc până la capăt. Dar, după ce am început să prind gustul lecturii, regula asta a rămas mult timp în gândurile mele, deși nu mai era așa de proeminentă. Bine, poate era și ideea că trebuie întotdeauna să termini ceea ce ai început să faci, dar oricum, a-ți prins ideea.

Dar, așa cum știți, începând de anul trecut, am început să îmi schimb gusturile, iar fiecare carte începuse să devină un chin. În special romanele fantasy, pe care le adoram înainte, ajusesem să trag de ele și să nu îmi mai placă să le citesc, au ajuns să mă plictisească. Dar continuam să le citesc până la capăt.

Obișnuiam să fac asta pentru că, după multe cărți citite, mi-am dat seama că unele romane sunt bune doar datorită finalurilor lor. Adică, pe scurt, finalul făcea toată cartea. Și atunci am venit cu ideea că nu poți să îți spui părerea despre o carte decât dacă ai citit-o până la capăt.

Ceea ce nu e neapărat adevărat.

Sunt de acord că nu poți spune că o carte e proastă doar pentru că te-a plictisit la un moment dat și ai decis să te oprești din a o citi. Dar cred, de asemenea, că îți poți da cu părerea cu privire la bucata pe care ai citit-o. Pe aceea o poți comenta și poți spune despre ea că e plictisitoare sau chiar nașpa.

Chiar luna trecută cred că am DNF vreo două cărți. Erau audiobook-uri pe care le împrumutasem prin Audible Escape ca să le ascult și le-am început dar nu m-au prins deloc. Le ascultam, dar nu mă atrăgeau și nici nu rețineam ce se întâmplă, ori chiar mă incomodau. Și asta din cauză că nu aveam starea să ascult acel gen de poveste. Unul dintre audiobook-uri știu că voi vrea să îl ascult la vară, pentru că asta e atmosfera pe care mi-o dă, iar pe celălalt nu cred că îl voi asculta vreodată, doar pentru că nu am niciun interes în poveste.

Una dintre cele mai semnificative cărți pe care țin minte că am decis să nu o termin a fost ”The Babysitters Coven”. Are o copertă foarte frumoasă și ideea cărții e super interesantă, dar execuția nu a fost pe măsura așteptărilor mele. Am încercat să o citesc în octombrie, în spiritul Halloweenului, dar nu a fost să fie. După vreo 50-70 de pagini mi-am dat seama că nu mai vreau să mă chinui să o citesc. Nu cred că o voi da din bibliotecă, asta pentru că am cumpărat-o când am fost în Italia și are valoare emoțională, plus că îmi place mult coperta. Mă gândesc că poate o voi citi cândva, dar nu în viitorul apropiat.

Ideea e că este okay să nu termini cărți. Nu e o crimă și nici nu e ceva pentru care ar trebui să fii dezamăgit. E normal ca unele cărți să nu fie pe gustul nostru. Singurul lucru care aș vrea să fie respectat e să nu poți spune despre întreaga carte că nu e bună în măsura în care tu ai citit doar o parte. Nu știi niciodată dacă a doua jumătate a fost mai bună sau dacă a salvat-o finalul.