Trebuie să spun că de foarte mult timp m-am luptat cu cititul și cu cărțile pe care le citeam. Știu că nu părea, dar se vede clar în frecvența cu care am postat pe blog. Dar nu aveam probleme doar cu scrisul pe blog, probleme porneau chiar de la actul de a citi și conținutul pe care îl lecturam. Dar mult timp nu am fost conștientă de acest lucru.

În februarie am avut cele mai multe revelații din acest an. Știu, m-aș fi gândit că aceastea ar fi trebuit să vină în ianuarie, dar nu a fost așa. În ianuarie am fost ocupată înțelegând că tocmai am trecut în 2020 și apoi am început facultatea care m-a acaparat cu totul. Am de gând să povestesc și despre facultate întrucât a jucat un rol important în ceea ce s-a întâmplat în februarie.

Cum am spus, am început facultatea și au urmat două săptămâni în care am sărit din deadline în deadline în teste și în examene din presesiune. Apoi am sărit direct în patru săptămâni de sesiune și, trebuie să spun, mi se pare că fiecare sesiune devine din ce în ce mai grea. De data asta am fost sigură în proporție de 90% că voi lua măcar o restanță, dar tot efortul meu a meritat și am reușit să le evit pe toate.

Oricum, am avut patru săptămâni care au fost o adevărată călătorie inițiatică, întrucât sunt perfecționistă și vreau să fac cât de bine pot în toate. Astfel că în primele două săptămâni am învățat fără oprire până am ajuns în burn out și am fost forțată să iau o pauză. A fost prima dată când am plâns de frustrare, eu vrând să învăț mai mult, iar creierul meu refuzând să mai funcționeze corespunzător. Au fost câteva saptămâni îngrozitoare în care mi-am dat seama (pentru a nu știu câta oară, că doar nu am făcut pentru prima dată greșeala asta, dar niciodată nu am ajuns atât de rău ca acum) că nu pot să o țin așa fără să iau pauze. Din cauza stresului nu puteam dormi bine, eram obosită de dinainte de vacanța de iarnă și încă nu mă puteam trezi odihnită. Nu mai luasem o pauză de mai bine de două săptămâni. Ajunsesem să consum cantități mari de cofeină într-o zi doar ca să nu pic de somn. Și normal că o dată am picat (nu de somn), ci într-o noapte nu am putut adormi până la 5 dimineața, nici măcar nu puteam să mă mai uit la cărți, simțeam că vreau să vomit și îmi venea să plâng de frustrare că nu îmi vrea creierul să funcționeze. Acum, dacă mă uit înapoi, cred și eu că nu dorea să mai funcționeze. M-am tratat oribil.

După ce am dormit în acea zi până la 9 dimineața (ceva ce nu mai făcusem de foarte mult timp) am hotărât că îmi voi lua o zi de pauză în care voi învăța doar câteva ore deoarece aveam examen a doua zi și chiar trebuia să mai repet. Am trecut doar o dată prin toată materia, dar nu prea serios, mi-a luat numai două ore. Iar în restul zilei nu am făcut nimic. Am gătit, m-am uitat la seriale și am încercat să citesc câteva pagini din cartea pe care o citeam la momentul respectiv. Și m-am simțit atât de bine! Din ziua respectivă am pus doar rar gura pe cafea. Și de obicei era cu lapte.

Dar din acea zi, m-am schimbat foarte mult. Mi-am reordonat prioritățile. Și mi-am dat seama că nu pot face imposibilul. Motivația mea era ”over the moon”, dar corpul meu nu era la nivelul la care ar fi putut îndeplini ceea ce îmi propuneam. Așa că mi-am setat standardele mai jos: de la a lua cât mai mult în examene, la a trece examenele. Nu conta că îl luam cu 5 sau cu 8, conta că treceam. Multă presiune a fost și din cauza că anul trecut am terminat prima pe specializare și mi-a plăcut cum m-am simțit în momentul respectiv. Și am vrut să mă mai simt așa, dar anul acesta mi s-a părut că am avut competiție mai mare și m-am simțit amenințată, ca să fiu sinceră. Ceea ce, acum îmi dau seama, e absurd. Peste câțiva ani nici nu îmi va mai păsa dacă am terminat prima și în al doilea an, chiar nu e ceva care să conteze în final.

Oricum, perioada a trecut și am intrat într-un nou mind set, întrebându-mă ce vreau de fapt să fac. Mi-am dat seama de ceva timp că nu voi lucra în publicitate după ce voi termina facultatea. Îmi place domeniul, dar nu aș suporta stresul și nevoia constantă de sacrificiu pentru locul de muncă, un lucru care este căutat în agențiile de publicitate. Nu mai sunt dispusă să dau părți din mine pentru ce în care nici măcar nu cred. Nu vreau să le bag pe gât oamenilor produse de care nici nu au nevoie, chiar dacă arată frumos în timp ce o fac.

Mi-am dat seama că marea mea pasiune sunt și vor fi întotdeauna cărțile. Încă nu știu ce voi face, dar nu aș putea suporta ca acestea să nu fie obiectul principal din viața mea. Sunt singurul lucru care mă motivează și care mă fac să mă simt mai plină de viață, îmi aprind acel licăr de pasiune.

Așa mi-am dat seama cât de mult iubesc cărțile și tot ce înseamnă ele. Nici nu mi-am dat seama ce sete teribilă de lectură aveam. Și cu cărțile potrivite, am ajuns ca în februarie să citesc 11 romane. În acea lună mai aveam doar o săptămână de sesiune, doar două examene rămase, ultimul fiind cel mai greu. Pentru acela, recunosc, am tras în ultimele două zile cât de mult am putut. Dar știam că mai trag de mine doar două zile și apoi nu mai pun mâna pe manuale timp de o săptămână întreagă. Încă nu îmi vine să cred că am trecut acel examen, a fost cel mai absurd din viața mea.

Dar nu voi uita niciodată cât de mult bine și cât de multă pace poate aduce o poveste. Cât de vindecătoare pentru minte poate fi. Mi-a prins atât de bine Istoria și arta ceaiului, mi-am preocupat timpul cu cel mai relaxant ritual, cel al ceaiului. Apoi am cotinuat cu un audiobook care m-a sfâșiat, Birthday, care m-a făcut să plâng chiar după ce terminasem să mă machiez. După am dat iama în vreo patru romane grafice care au fost ușor de citit și foarte drăguțe: cele trei volume din Heartstopper și Laura Dean Keeps Breaking Up With Me. Apoi am citit Umbra vântului, cartea preferată a celei mai bune prietene, și care m-a fermecat prin atmosfera Barcelonei de pe la 1940. Și așa am început să citesc mai mult. Terminam câte o carte la câteva zile.

De asemenea, în ultima zi din februarie am adăugat la abonamentul Audible și Audible Escape despre care sper că voi reuși să vă povestesc mai mult într-un alt articol.

Nu știu dacă a avut prea mult sens ce am povestit, știu totuși că e o poveste tristă. Cărțile m-au găsit într-un moment în care eram la pământ și încercam să mă refac. Și m-au ajutat enorm.