Răzvrătiții de Cristina Nemerovschi

Am așteptat atât de mult să apară cartea asta și mi-am dorit așa de mult să o citesc! Știam că îmi va plăcea, îmi place orice scrie Cristina. Cred că aș fi în stare sa citesc și lista ei de cumpărături și să o savurez, de parcă ar fi cea mai bună operă :). Da, glumesc. Dar crede-mă, până acum mi-au plăcut toate romanele ei pe care le-am citit și nu sunt puține. Cred că am sărit doar 3 sau 4, dar nu mai mult.

TITLU: Răzvrătiții
AUTOR: Cristina Nemerovschi
EDITURĂ: Herg Benet
NR. PAGINI: 352
ANUL PUBLICĂRII: 2019
RATING: ❤ ❤ ❤ ❤ ❤

Încă de la primele pagini m-a cucerit. Am avut acel sentiment că pot respira din nou, că tot ceea ce citesc e atât de adevărat și că fiecare cuvânt rezonează atât de mult cu mine. Parcă fiecare cuvânt, fiecare propozitie și fiecare pragraf sunt făcute din adevărat absolut, un adevăr nu neapărat frumos, dar pe care îl simți în străfundul sufletului. Pentru că e despre România și despre viața aici.

Sinopsis

„Tot ce ai nevoie ca să detești viața e să ajungi să o înțelegi. Să pătrunzi în adevărul ei absolut, acela că ea, în esență, nu duce nicăieri. Că suntem aici printr-un accident, și că oricât ne-am chinui să dăm un sens existențelor noastre, acel sens nu ar fi decât o forțare nefirească, o găselniță, o consolare. Că noi, oamenii, în sine suntem niște accidente. Că suntem dotați să înțelegem prea mult. Să aflăm că murim și să ne chinuie spaima asta în fiecare minut al vieții. Toată așteptarea nimicului care va să vină. Că suntem o ironie sadică a naturii. Că ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca omul să nu existe niciodată. Că nu facem decât să tulburăm echilibrul celorlalte specii – ne pendulăm pe aici fără niciun sens, sângerăm pe interior și așteptăm, cuminți, să nu mai fim.

Peste tot, oamenilor le trecea prin cap să se sinucidă. Sau, cine știe, eram noi ăștia o specie aparte, răzvrătiți împotriva vieții, tocmai pentru că o iubeam, tocmai pentru că ne păsa. Tocmai pentru că ne doream să fie mai mult decât atât. Să fie reală tot timpul, să nu ne mai amăgească. Să merite.“


Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le discut: sentimentele pe care ți le stârnește cartea, despre personaje, acțiune, despre final și despre cum aș citi cartea asta din nou și din nou și din nou fără să mă plictisesc pentru că sunt sigură că de fiecare dată o voi citi altfel, că voi descoperi ceva nou, pe care nu îl văzusem până atunci.

Romanul ăsta nu se citește, se savurează, se analizează și apoi se digeră. Se ține în mână de parcă nu ai ținut nimic mai prețios, de parcă nu e nimic mai adevărat. Dar nu uita să pui sub semnul întrebării tot ce citești. Pentru că asta ar trebui să faci. Și apoi pune-ți sub semnul întrebării viața, asta e etapa firească. Și îți vei pierde anumite convingeri, dar și vei descoperi noi sensuri pe care nici nu le știai existente.

De la început vei remarca că nu e o carte cu un aer fericit. E chinuit de întrebări existențiale care uneori ni le punem, când simțim că viața începe să își piardă din contur și să devine neclară. Dar e o carte pozitivă. Deci asta e unul dintre cele mai contradictorii lucruri: un roman pozitiv despre sinucidere. Asta e. Pentru că nu te deprimă. Nu te face să te gândești că sinuciderea e o soluție. E doar o portiță când simți că viața nu mai are de oferit nimic. Sinuciderea nu rezolvă nimic, doar pune capăt.

Răzvrătiții îți dă motive să trăiești. Prin toate personajele sale și prin motivele lor pentru care stau în viață, motivele lor de a trăi și de a simți.

Iar personajele sunt cele care fac esența romanului. Ele sunt cele despre care vei vrea să citești mai mult. Acțiunea nu e decât un lucru de fundal, pentru că, de fapt, prin intermediul acțiunii vei înțelege personajele și le vei cunoaște. Și sunt atât de multe personaje importante. Începând de la Daria, la bunica ei, la Puppy și la Vicky, dar nu numai. Fiecare e special, fiecare are ceva ce e doar al lui și fiecare are viziunea lui asupra vieții, ceea ce face povestea atât de complexă.

Pot spune că am avut două personaje favorite. Normal că am iubit-o pe Daria, am iubit inteligența ei, modul în care vede viața, acel mic licăr de viață care se vede din când în când, mi-a plăcut cât de dură e uneori și cât de firavă alteori, mi-au plăcut atât calitățile ei, cât și defectele. Pentru că e un om, iar dacă aș cunoaște-o acum, aș putea discuta cu ea până în zori, așa mi-o imaginez.

Cel mai surprinzător lucru este cel de-al doilea personaj preferat: o femeie pe care Daria o întâlnește pe o plajă. Femeia aia doar vine la ea și o întreabă ce fel de înghețată îi place, iar în câteva minute se întoarce cu una, explicând că Daria arăta foarte tristă și părea că are nevoie de o înghețată. În acel moment mi-am zis că vreau să fiu femeia aia toată viața. Îi eram atât de recunoscătoare acelei femei, pur și simplu mi-a topit inima gestul ei de bunătate față de o persoană total necunoscută. Pentru că nu știi niciodată când cineva chiar are nevoie disperată de un asemenea gest.

Finalul, o Doamne!, acel final. Nici nu știu dacă sunt dezamăgită sau nu. Nu mă așteptam, dar într-un fel cred că aveam nevoie de acel final. Fiecare poveste se încheie așa cum are ea nevoie. Și cred că așa a trebuit să se sfârșească.

Am simțit acut stările prin care a trecut Daria și i-am înțeles sentimentele și acțiunile pe care le-a făcut. Nu o învinovățesc cu nimic, mai mult îmi pare rău pentru ea, pur și simplu, nu cred că merită cineva să fie chinuit la o vârstă așa de fragedă de niște întrebări care nu ne fac viața decât să pară fără valoare sau fără sens. Dar atunci când se întâmplă, se întâmplă și noi nu putem controla la ce ne gândim sau ce înțelegem.

Romanul l-am citit repede, după standardele mele mai noi, adică în vreo 4 zile. L-am citit acasă, în metrou, la cursuri, la coadă, oriunde aveam câteva minute de furat. Pentru că de fiecare dată când îl luam în mână simțeam ca un om în deșert care dă de o oază de apă. Acel sentiment, de parcă ar fi cineva lângă tine care înțelege, care știe cum e viața și nu îi pune niciun filtru ca ea să arate mai drăguță, mai fără imperfecțiuni.

Dacă îl recomand? Cu siguranță! Dar trebuie să ai coloană vertebrală și o minte puternică. Pentru că s-ar putea să te prăbușești. Ai crede că știi ce vrei de la viață, că știi ce are ea de oferit, dar crede-mă, oricât de pregătit crezi că ești, tot va veni ceva care te va lovi și te va trezi.

Reclame