Este greu să vorbești despre acest roman. Eu pur și simplu nu mă așteptam la ceea ce am citit și am fost lovită din plin de toate lucrurile pe care le-am întâlnit în el. Citește acest roman doar dacă crezi că îi poți face față.

Nici nu știu la ce mă așteptam. Sinopsisul promitea, din puntul meu de vedere, ceva interesant, o regăsire a sinelui printre oamenii care suferă pierderea unor persoane dragi. Mă gândeam că poate o fi ceva mai altfel, să înveți din poveștile oamenilor care vin la cimitir. Dar nici pe de parte. Ceea ce a urmat, ceea ce am citit… nu am fost pregătită pentru asta.

În roman ne este prezentat un homosexual român care se mută la Londra. Acesta, Adrian, este acel tip de român care visează la tot ce nu poate avea. Crede că atunci când va câștiga la loto va putea să își cumpere un apartament dintr-o zonă foarte scumpă, să poarte haine de firmă, că își va putea permite absolut tot ce dorește și așa va putea fi fericit. Dar, doar gândurile sunt de el. Nu face nimic în sensul ăsta decât să joace câteodată la loto. În prezent locuiește într-un apartament cu fostul lui iubit și stă pe banii lui. Căutându-și ceva de lucru, el nepricepându-se decât la ceea ce nu îi place, găsește un post la un cimitir din apropiere. Dar acesta este doar începutul tuturor reflecțiilor lui și a luptei cu demonii interiori.

Din punctul meu de vedere e o carte dură. Dacă treci de bariera limbajului și de descrierile întâlnirilor amoroase ale lui Adrian Green, vei găsi o lume cum nu se poate mai reală. Realismul atât de crud este ceea ce sperie la început. Adevărul este că realitatea ne sperie și știu că ăsta este unul dintre cele mai ciudate lucruri. Deși am mai întâlnit acest fel de realism și în alte cărți, cred că stilul de scriere al autorului, un stil relativ simplu, amplifică toate emoțiile.

Nu am simțit acest roman ca pe o lucrare fictivă. M-am simțit de parcă Adrian stătea lângă mine și îmi povestea ce mai face, ce-a mai văzut și ce îi mai trece prin cap. Nu pot să vorbesc despre o poveste cutremurătoare, viața de zi cu zi nu este așa. Viața de zi cu zi este doar o lungă așteptare pentru el. Așteaptă să i se întâmple ceva bun, așteaptă să câștige la loto, așteptă să fie iubit de cineva pe care-l iubește și așteaptă să se schimbe. Dar nu prea face nimic în sensul ăsta. Până la un moment dat când apare o voce ciudată în capul lui care îi spune să nu mai viseze. Pentru că el pierde toată viața visând la ceva ce nu are. De când apare această voce, Adrian începe să se schimbe încet, încet.

E în firea omului să își dorească lucruri pe care știe că nu le poate avea. E în puterea lui să nu și le mai dorească.

Primul pas a fost să își găsească un loc de muncă și anume un post de administrator la cimitir. Asta însemna că aducea o sumă în casă, că și el contribuia cu ceva. Mai apoi a început o dietă pentru a slăbi (de care chiar s-a ținut, nu mă așteptam). Și a început să nu mai viseze, acesta fiind elementul cheie ce îl aduce la realitate și îl aduce la viață.

Personajul Adrian este de o complexitate fascinantă. Este un personaj foarte bine închegat, cu propriile gânduri, cu propriile amintiri și cu propriile crezuri. Acest ne vorbește despre religie, despre somn, despre bani și despre moarte. Are un punct de vedere foarte deosebit, un punct de vedere cu care mulți nici nu ar fi de acord, dar acest lucru nu l-a oprit pe autor să se exprime. Și pentru asta chiar îl respect.

În doar 400 de pagini, Teleșpan ne arată povestea reconstruirii unui om distrus. Un om care nu este în stare să privească viața așa cum i se înfățișează, dar învață să o accepte. Și mai important, învață să se accepte pe sine, ceea ce este el și ceea ce crede. Un personaj care înțelege că fericirea este în interiorul său și nu în alți oameni.

Recomand acest roman numai celor care cred că pot face față adevăratei realități, descrisă uneori într-un mod foarte direct. Cred că merită să îi dați o șansă, dar lăsați prejudecățile deoparte atunci când îl citiți. Un roman dur, care te învață că fericirea este în tine, nu în ceilalți oameni.

Oamenii nu au răbdare. Oamenii sunt prea preocupați să supraviețuiască ca să mai și trăiască.

Până data viitoare, sper să vă găsiți fericirea interioară! 🙂