După 6 zile în care nu ați auzit nimic de mine și în care nu am scris absolut deloc, m-am hotărât să scriu recenzia ultimei cărți citite în anul 2016. Deși cartea a apărut de mai mult timp, eu de abia acum am simțit că ar trebui să o cumpăr. Mă gândeam să citesc ceva ușor și drăguț la final de an, astfel că în ultima zi din 2016 am terminat Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski.

Primul lucru pe care l-am remarcat au fost capitolele foarte scurte. Acestea au în jur de 10 pagini, mai mult sau mai puțin. Pentru mine a fost puțin derutant, m-am obișnuit cu capitole din acelea lungi care ai impresia că nu se mai termină. Totuși aceste capitole scurte au transmis un fel de stare mai alertă, nu am simțit că s-a întins prea mult cu lucruri care nu contează.

„Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar viața îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche — un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kestrel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina” (sinopsis)

Nu sunt prea multe lucruri pe care să le remarc la această carte. Când mă gândesc la ea un singur cuvânt îmi acoperă gândurile: comun. Sunt lucruri care o fac specială, dar pentru mine această carte nu a avut acel ceva care face o carte senzațională. Mi-a plăcut? Da. Mi-a atras atenția? Da. M-a marcat cu ceva? Nu.

Nu vreau să spun că romanul nu merită citit, nici de cum, cred că e perfect pentru o zi în care vrei să te relaxezi. E un fel de carte care nu te îmbogățește cu nimic, dar nu asta contează. Contează sentimentul pe care îl transmite prin povestea ce ne-o spune.

Un prim lucru sesizat a fost perspectiva multiplă. Mi-a plăcut stilul autoarei prin ușurința cu care schimba punctul de vedere. Așa am aflat ce este în mintea lui Kestrel, dar în același timp și ceea ce se petrece în mintea sclavului, iar pentru mine asta a fost ceva foarte interesant. Și, dacă tot vorbim de perspective, prin această prezentare a gândurilor am remarcat faptul că personajele sunt oarecum vagi. Dacă pe Kestrel am reușit cât de cât să o înțeleg, să îmi dau seama de ce fel de persoană este, pe Arin, sclavul, nu am reușit să îl înțeleg. El a fost mai puțin schițat din punct de vedere psihic. Are un trecut, dar gândurile din prezent sunt destul de neclare.

Un lucru pe care eu nu l-am simțit a fost suspansul. A avut câteva momente care cred că abia așteptam să văd ce se va întâmpla, dar nimic din acel suspans pur pe care îl ador. Desigur, acest lucru nu ar trebui luat în seama. E mai mult o carte de dragoste, nu se încadrează prea mult în alte genuri. Și YA, am uitat.

Mi-a plăcut începutul. Pentru mine a fost o parte delicioasă, a fost minunat să cunosc lumea pe care a creat-o Marie. Cum locuiesc valorienii și herranii, cum herranii sunt sclavi doar pentru că au fost cuceriți și alte lucruri despre modul de viață a lui Kestrel.

Dar sfârșitul a fost un: „Ce? Cum? Și acum? Ce? Nu se poate? Oare s-a rupt vreo pagină de la final? Nu se poate ca ăsta să fie sfârșitul!”  A fost un final pur și simplu… neașteptat. Și de abia acum, după ce am căutat câte ceva despre carte, am aflat că face parte dintr-o serie. Și acum, îmi dau seama că finalul a fost perfect.

Recomand acest roman pentru o zi în care doriți să vă relaxați. Am mai citit recenzii la această carte și am aflat că e mult mai bună decât mi s-a părut mie. Poate am gusturi prea exagerate, poate am citit cărți care m-au marcat mai mult, dar cred că Blestemul câștigătorului merită citită. E o carte drăguță cu o poveste care poate vă va intriga pe voi mai mult decât pe mine.

Până data viitoare, să aveți un 2017 mișto! 🙂