De când am aflat de acest roman am știut că trebuie să își facă loc și în biblioteca mea, știam de la început că va fi o carte minunată, orice e scris de Cristina e absolut minunat. Deși nu i-am citit toate cărțile, să fiu cinstită, nu am citit decât două, simt că rezonez cu stilul ei mai bine decât cu orice am citit până acum. 

Îmi este greu să vorbesc despre acest roman. Mi-a întrat în suflet și, știți cum e, este greu să vorbești despre suflet. E greu să exprimi ceea ce simți cel mai intens. E genul acela de carte pe care, după ce o termini, rămâi efectiv fără cuvinte. Și rămâi așa, mut. Și lumea te întreabă: „E faină cartea? Despre ce e?” și tu nu ești în stare decât să le zici: „E mai mult decât faină! Dar e complicat să-ți explic…”

Primul lucru pe care l-am remarcat la acest roman, mai bine zis primul lucru pe care l-am iubit, a fost titlul. Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată m-a făcut să mă gândesc la una din motivele pe care le-am găsit adesea în cărțile Cristinei, și anume Carpe Diem sau „trăiește clipa”. Și mi-am zis că și ăsta va fi un roman senzațional. Pentru că până și titlul este senzațional.

Povestea m-a surprins, chiar nu mă așteptam la așa ceva. Ana suferă de anxietate și din această cauză se internează la un sanatoriu, undeva la munte, unde e liniște. Acolo îl observă pe Sin, un personaj foarte interesant, care suferă de un fel de formă de narcisism. Ana începe să se îndrăgostească de acest tânăr fascinant și se împrietenește cu el și cu iubita lui, Sagri, o scriitoare depresivă, cu tendințe sinucigașe. Cei trei ajung un fel de trio foarte dubios, dar plin de viață. Asta până ce un eveniment tragic le schimba viața radical. Ceva la care nimeni nu se aștepta.

În mintea mea mii de gânduri formează un vârtej și nu reușesc să mă exprim. Acest roman este ca un val de emoții, treci prin fiecare. Râzi la anumite glume ale lui Cris, sora Anei, plângi atunci când afli ce se întâmplă cu adevărat sau prin ce trece fiecare personaj, ești trist, dar foare trist, atunci când Ana își simte acut anxietatea și îți descrie cum are impresia că nu se va mai mișca niciodată din loc, ești fericit atunci când vezi prietenia ce se manifestă și solidaritatea dintre ei, și mult mai multe care acum nu îmi vin în minte.

Sunt nenumărate părți care îmi plac la acestă carte. Anxietatea Anei m-a făcut să înțeleg că oamenii pot suferi, chiar dacă nu este vizibil pentru ceilalți. Că unii oameni au alt fel de demoni cu care se confruntă, că au un război, care se petrece în interior, mai mare ca al nostru. Că ar trebui să fim fericiți dacă suntem sănătoși. Dar cel mai important, să ne trăim fiecare zi de parcă ar fi ultima zi pe care o putem simți cu adevărat, în care putem fi noi înșine. Nu există timp ca să fii fals.

Am mai învățat din povestea  lui Sin că niciodată nu trebuie să te dai bătut. Trebuie să lupți, să trăiești și să îi aperi pe cei pe care îi iubești, chiar dacă ei nu te apără pe tine. Trebuie să ai curaj ca să trăiești. Și am mai învățat că este bine să te iubești pe tine, e bine să te accepți și să fii cea mai bună variantă a ta.

Sunt multe lucruri pe care le-am învățat citind această carte. Sunt și mai multe lucruri și sentimente pe care le-am trăit.

Romanul acesta m-a readus la realitate, m-a trezit. Și m-a făcut să îmi dau seama de oamenii din jurul meu și de ceea ce înseamnă ei pentru mine.

Recomand din inimă această carte pentru că merită citită. Orice carte a Cristinei merită citită. Cine știe? Poate va vorbi pe limba voastră și vă va transmite mai multe lucruri decât ați crede. Pentru mine sunt niște capodopere, și o spun cu cea mai mare sinceritate.

Până data viitoare, Crăciun fericit! 🙂