Abia am așteptat să scriu despre această carte. Și nu abia am așteptat de câteva săptămâni, nu. Abia am așteptat să scriu despre ea de azi dimineață. De când am terminat-o , în dimineața asta, nu m-am gândit la aproape nimic altceva decât despre ce voi spune despre ea. Luați-vă o cană de ceai și așezați-vă comod pentru că acum vom avea o lungă discuție despre Harry Potter.

Oh, (exclamație de poet) ce dor mi-a fost de Hogwarts. Adică, nu mă mai așteptam să mă mai întâlnesc cu acest loc excepțional, dar se pare că viața este plina de surprize. Și de acum nu voi spune clar: cartea astea nu mi-a plăcut sau cartea asta mi-a plăcut. Pentru că, cum spunea unul dintre personajele mele preferate: Emoțiile nu sunt doar alb-negru, ele sunt mai degrabă ca simptomele. Nu pot afirma niciuna din afirmațiile de mai sus așa cum nu le pot nici infirma.

E ca și cum aș spune că nu îmi place Hogwarts sau nu îmi plac Harry Potter și prietenii lui. Nu știu dacă înțelegeți ce vreau să spun, dar sper că măcar bănuiți (nu vă faceți griji, uneori nici eu nu înțeleg).

Acum mi-am dat seama că poate unii dintre voi nu știu ce se întâmplă în această carte, astfel că mai jos vă las un scurt rezumat. Fără spoilere, promit!

Așa cum spune și coperta cărții; „A opta poveste. Nouăsprezece ani mai târziu”. Harry și Ginny sunt căsătoriți și au trei copii: Albus Severus, James și Lily. Desigur, poartă niște nume cu mare însemnătate pentru Harry. Aceștia au ajuns la Hogwarts și fiecare se adaptează, mai puțin Albus. Acesta ajunge în casa Slytherin și începe să devină închis în sine. Trec anii, iar Albus este din ce în ce mai rău. Dar, într-o zi, după ce aude o conversație care nu ar fi trebuit să ajungă la urechile lui, acesta se hotărăște să repare ceva ce tatăl său a făcut și să salveze de la moarte pe cineva care, fără să ne fi dat seama, a avut un rol crucial în construirea prezentului în care se află. Acest lucru, desigur, îl bagă în mari belele, iar o nouă confruntare se anunță între Harry și Valdemort.

Nu știu dacă și altora, dar mie mi se pare că a respectat conformația unui roman din primele șapte. Acea construire de fundație, câteva conflicte fără mare valoare dar cu însemnătate pentru mai târziu și, desigur, confruntarea finală, care de obicei se ține între Harry Potter și Valdemort. Așa mi se pare mie. Deși este o piesă de teatru, este destul de complexă. Și totuși nu prea.

Ca să încep cu lucrurile care îmi plac, primul pe lista mea este bineînțeles lumea care a fost preluată din celelalte șapte cărți. A fost frumos să revăd câteva locuri, deși cu o descriere foarte sumară, și unele personaje care mi-au fost și încă îmi sunt foarte dragi.

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost coperta. Cred că are o copertă foarte mișto și mă bucur că s-a păstrat același model cu cel de pe exemplarul în engleza.

Și din păcate aici sau cam oprit lucrurile bune. Și din și mai mari păcate am mai multe lucruri care nu mi-au plăcut pe care să le expun.

Nu înțeleg de ce a trebuit să reînvie trecutul pentru a stârni acțiunea. Nu cred că era așa de greu să conceapă un conflict care să nu aibă atât de multă legătura cu celelalte cărți. Gen, mi-au plăcut cele șapte cărți, dar te rog, nu mai răscoli trecutul, nu e nevoie de asta pentru a mă captiva. Cred că ar fi fost mult mai interesant dacă ar fi venit cu ceva nou, în aceeași lume, dar ceva care să fie mai original.

Fără să vor, autorii mi-au ucis părerea super drăguță despre un personaj. Nu știu cât de bine au acționat, dar am aflat un lucru oribil și al naibii de ciudat despre un personaj secundar care pare o dulceață în primele șapte cărți. Doar, de ce? Aș fi înțeles dacă chiar ar fi avut un rol major, dar au folosit acel personaj pentru a face o acțiune care nici măcar nu a avut o picătura de suspans. Mi se pare inutil și trist.

Per total, cartea are un aer bizar și ciudat. E rece, dar așa este teatrul. Totuși nu simt căldura căminului de la Hogwarts. Pur și simplu, nu mă face să simt acel ceva care să mă facă să mă simt ca într-un roman de Harry Potter. Din nou, trist.

Și dacă stau acum să mă gândesc, cred că unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat cel mai mult la această carte este personajul Albus Severus Potter. Adevărat că el este singurul personaj care are o fundație cât de cât formată mai cu atenție și care mi-a stârnit interesul. M-a făcut curioasă faptul că era cu totul diferit de cum mă așteptam. Și mi-am dat seama că plusul cel mai mare este faptul că autorii au avut curajul să-l facă diferit. Nu este un Harry Potter în variantă mai mică. Nu. El este un personaj unic, care nu îi seamănă aproape deloc tatălui său. Iar cei doi se vor putea înțelege abia la sfârșitul piesei.

Este greu să mă gândesc la această carte și să stabilesc o singură emoție. Mi-a plăcut, m-a dezamăgit, dar este o experiență pe care aș mai repeta-o de câteva ori.

Sincer, după câte am auzit, nici nu știu dacă să vă recomand cartea. Pentru mine a fost o experiență aparte. Dar voi sunteți pregătiți pentru ea? Nu vă pripiți și cugetați dacă veți reuși să înțelegeți ce reprezintă ea. Și abia apoi citiți-o.

Până data viitoare, să dea Domnul să scriu mai des, că și mie îmi cam pare rău că scriu așa de rar…